Escapism

"When there's nothing left to burn you have to set yourself on fire" Douglas Campbell

An artist dies. His wife shoots her brains out the kitchen window.

The ivy covering the façade leads a thin dense stream of blood all the way to the first floor.

Below, a red-haired girl stands against a hedge - her eyes filled with sorrow, the tip of her nipples piercing gently through her black sweat soaked sweater. Small pieces of brain fall upon her beautiful unsuspecting head.

Just across, a man wearing tight jeans and a black-leather jacket steps out of the bus at its last station and walks away even further. He is beyond lost - in his path, in his mind and in his heart. A nobody going towards the nowhere. 

The wavy blood stream makes its way onto the pavement, under and between the legs of the red-haired girl - reflecting her desperate look just for one moment - onto the streets, escaping through the person-hole, beneath the bus, into the sewage.

A couple of crawls on the elbows away, in the neighbouring building, close to the top floor but not quite at it, if you are to push open the old putrid wooden door - which, if you stand still and quiet enough, resonates the many crunching teeth of the many termites - you will reveal a house-full of moths. Inside it resides a man whose only joy in life is to keep his only two remaining corroded-teeth as clean as possible. His front teeth makes him look like a bunny rabbit, or even something more sinister - a sewage rat. Which would be of amusement since the tap water he is using for rinsing is of sewery-nature, now with a sour-sweet taste of blood.

Through the open window a moth escapes - one of its wings heavy and imbued with water from passing under the tap - and sits to rests its tiny lungs and fragile feet on the wool-shoulder of a young man standing on the edge of the roof, right above the hare-looking man.

Hanging in rags, counting bruises and cuts, a drunk whose only definition of life is the nasty part between drinking that starts and ends with a fine drink is positioned, within two inches of error, unknowingly, to save the young man's life. A nifty-bow, a careful lunge, a head-forth dive, inertia and then a combination of sounds: several cracks, a meat-hitting-meat sound, a meat-hitting-concrete sound and a suppressed shout.

A grog-soaked, salt-covered grand frigate sinks, the sloop built to keep afloat raises its sails once more. A young man learns that if something is impossible to reach, the most likely route towards it doesn't count as most likely anymore - in a world that is not yours or a you that is not of this world, despite the illusion, there is no  place to run to and no place to run from - you are trapped between what you could have and what you want, what you dislike and what you need to lose. 

Jurnal foto-amator: Casa cea veche

Între National Geographic şi "Dragă jurnalule..."

Astăzi m-am hotărât, odată cu primele raze de soare din primăvară, să reînnod o veche prietenie. La început am fost deosebit de timid, palmele mele erau leoarcă şi-mi feream ochii de soare încruntându-mă spre frumoasa bicicletă verde, Lady Di. Încruntatul meu se intensifica pe măsură ce-mi dădeam seama în ce hal e săraca bicicletă: singură, plină de praf, cu tija şeii ruginită, sprijinită de peretele casei. Am apucat o cârpă şi m-am apucat s-o curăt, s-o fac frumoasă şi aproape plângeam văzând-o în starea în care era. După ce am pregătit-o pe ea, m-am pregătit pe mine. Mănuşi, ochelari, cască, fular, geaca de piele, cuţit cu lamă scurtă, în limita legalităţii, pentru a mă proteja de bestiile naturii (oameni) şi un aparat de fotografiat foarte simpatic şi util împrumutat de la o prietenă (mulţumesc!).

Aşa mi-am început eu scurta călătorie către sălbăticia unde stă de-atâta timp casa cea veche. Spre norocul şi bucuria mea Di a pornit la prima pedală şi a curs lin şi agil către şosea. Am fost atât de fericit s-o văd liberă din nou, s-o văd cum aleargă şi cum se strecoară în traficul nebun cum aproape mi-o ia înainte şi mă lasă undeva în spatele şeii. Muzica de drum s-a potrivit de minune şi m-am simţit iertat c-am abandonat-o pe Di în iarnă. După tone de praf, monoxid de carbon şi alte toxine cu care plămânii mei nu mai erau obişnuiţi, după ce Di a depăşit toate autobuzele lente care duc ciuma în oraş pentru a se răspândi încet dar sigur am ajuns la podul peste autostrada comerţului cu boli cu transmisie sexuală, podul care leagă civilizaţia precară de sălbăticia nesigură. Şi acolo, sub pod, casa.

Pe drumul greoi de sub pod m-au întâmpinat şi m-au însoţit câţiva căţeluşi foarte speriaţi şi intrigaţi de Lady Di care nu era nici cal, nici om, nici căţel. În apropierea casei am legat bicicleta de un stâlp, am mângâiat-o pe coarne şi pe şa şi i-am promis că nu stau mult şi că mă întorc viu deşi de nici una nu eram sigur. Scurta poveste a casei mi-a fost dezvăluită de un "localnic" care îşi lustruia gardul de aramă ruginită:

Eu Casa asta e părăsită?

El Nu! E a fermei.

Eu Care fermă?

El Ferma de-aici.

Mi-a plăcut arhitectura căsuţei cu parter şi etaj, cu un drum încadrat de copăcei încă verzi, cu o fostă grădină, trei terase şi un balcon, mi-a plăcut mult culoarea ei şi cât de simplu este s-o încadrezi în mai multe stiluri sau perioade arhitecturale. După ce am dat un ocol şi mi-am imaginat cum ar fi arătat înainte de a deveni o ruină m-am gândit că degeaba sunt acolo dacă nu intru înăuntru. M-am pregătit pentru ce era mai rău şi am intrat prin spate păşind tiptil şi cu mare grijă. Interiorul este pe măsura casei şi culorile sunt la fel de bine folosite. Din păcate casa este într-o stare mai jalnică decât îti poţi da seama de afară. Găurile în intradosul treptelor, lipsa acoperişului pe porţiuni mari ale camerelor, toaleta cu o uriaşă intrare către pivniţă toate acestea mi-au scurtat timpul petrecut în interior şi speranţa de a vedea casa asta recondiţionată. În hol am găsit un căţeluş mic şi alb care dormea. Când am ieşit afară, pe treptele din faţa casei stătea de pază un câine mare alb. M-am retras încet cu spatele către Lady Di şi am luat-o şi pe ea cât mai aproape de câine în căutarea de noi unghiuri şi perspective. Câinele m-a urmărit tot timpul şi a lătrat din ce în ce mai des. În final s-a ridicat şi am ştiut că e timpul să renunţ şi să plec.

Tulip

The glisten of the smooth, colorless, glass-like surface was the reflection of the Universe, with all its fading stars, taking care of the poor, powerless, frozen, dead tulip – for ‘twas Winter.

Spring came one day too soon, along with the castling of the Moon and Sun. The fiery rays melted the mortuary cast and engaged the stiff plant in a macabre corrugated dance to the ground, petting and stroking its seeds out.

Haiku astăzi

Iarna pescăruşi
În centrul oraşului
Râsetele lor.
Wilfred


Tot ce este nou
Nimic nou nu aduce
Tot trist şi pustiu.
Wilfred