Scurt auto-interviu

Wilfred întreabă, Prognoza meteo: Lună răspunde sau până unde poate să meargă egocentrismul.


Wilfred De ce un blog?

Prognoza meteo: Lună Tocmai terminasem de desenat interiorul radioului de la secţiunea Little People Inside şi am vrut să încep blog pe tema asta. Ideea a căzut pe parcurs când mi-am dat seama că nu am mai desenat nimic şi că nici nu mai aveam timp de aşa ceva. Restul secţiunilor le-am populat cu materiale mai vechi pe care le aveam pe calculator şi am trecut la a scrie vorbe.

W De ce vorbe şi gânduri?

PM: L Pentru că exact asta sunt şi pentru că posts şi comments sună prostesc.

W De ce Prognoza meteo? De ce luna? De ce Prognoza meteo: Lună?

PM: L Da, voiam să te corectez când ai zis luna. E lună, articulat. Voiam un nume care să fie pe jumătate absurd, pe jumătate amuzant şi pe jumătate cu o anumită semnificaţie. Întâmplător, primul lucru care mi-a venit în minte a fost prognoza meteo. Dar nu era nici absurd, nici amuzant, nici semnificativ. Un singur lucru a fost îndeajuns pentru a mângâia trei pisici deodată cu o singură mână. Nu-mi place expresia originală. M-am apucat să fac background-ul cu imaginile meteo în care în loc de soare am pus lună, mi-a plăcut şi i-am dat drumul.

W Şi cum ai ajuns la lună?

PM: L Drăguţ formulată întrebarea. Am o fascinaţie pentru soare şi pentru lună. În plus, luna este peste tot în literatură sau în artă şi este de fiecare dată încărcată cu o semnificaţie foarte puternică. Cred că se potriveşte foarte bine ideii blogului: dă o aură foarte întunecată şi foarte poetică şi o continuitate şi o lipsă de speranţă pe termen lung (i.e. Prognoza meteo: Lună). Luna, la început, a fost şi am vrut să fie un element central în toate vorbele. Moartea unei umbrele este prima de acest gen (probabil şi cea mai bună vorbă de pe blog) şi, în foarte multe feluri, semnătura blogului. După mitul Şobolibozaurului, (şi ăsta e preferatul meu) cam pe-aici s-a pierdut ideea.

W Chiar, care este ideea blogului?

PM: L Nu ştiu, încă. De ce, am zis ceva de idee?

W Da.

PM: L Cred că vorbeam de altceva. Au fost mai multe idei, nu ştiu ce mai e şi ce nu mai e. Cred că cea mai importantă idee este să transmiţi cât mai multe în cât mai puţine cuvinte. De-aici au pornit şi faimoasele (a se citi necunoscutele) zile haiku, limerick si very short story care s-au retras şi ele la naftalină într-o secţiune.

W Dar de ce totul atât de dark?

PM: L Ăsta e stilul. Un blog banal, abscons şi, câteodată, profund. N-am vurt un your avarage blog plin de păreri şi articole şi link-uri de pe you tube şi aberaţii şi pozele altora şi alte link-uri. Nici nu m-am gândit că o să aibă o comunitate atât de mare (13 persoane în acest moment) dar presupun că asta ai atunci când scrii ceva valorificat în subtext şi care serveşte mai mult ca interpretare, inspiraţie sau pur şi simplu amuzament. Sau oripilare. Am vrut de la început ca totul să fie 100% original, grafică, texte şi contribuţii din partea comunităţii, care sunt puţine dar foarte-foarte valoroase.

W De ce un blog bilingv?

PM: L Îmi place mai mult să scriu în engleză. Câteodată. Sau îmi e mai uşor. Nu mă pot hotărâ. Cert este că am vrut să fie un blog român la care să aibă acces aproape oricine. Cam totul se învârte, de fapt, în jurul a ceea ce-mi place mie şi probabil unul sau doi cititori care dau mai multă importanţă blogului au influenţat şi vor influenţa conţinutul şi modul în care este scris.

W Ce ne promiţi pe viitor?

PM: L Nu pot promite nimic concret. Blogul nu a avansat şi nici nu a evoluat prea mult, mai mult s-a tot schimbat. Ceea ce aş vrea este să completez secţiunile pe care le-am început şi pe care le-am abandonat şi să continuu să experimentez cu textele, fie ele în română sau în engleză. Mai multe Bunnies of Values? Mai bune?


W Mulţumesc!

Eticheta alese conţine exact ce spune numele.

Pete pe perete

Că şi atunci când stăteam toţi împreună şi-atunci stăteam despărţiţi, fiecare în câte un colţ al camerei şi, chiar dacă era o cameră octogonală, tot eu rămâneam singur, în mijlocul camerei, la o distanţă egală de oricare dintre ei.

Abia ne cunoşteam (de fapt, nu ne cunoşteam deloc) şi plecam în călătoria vieţilor noastre (mai mult a vieţii mele, ea ştia unde aveam să ajungem). Despre ea nu pot spune multe. Era şi-atunci, cum e şi-acum, cel mai nepotrivit personaj pentru o descriere. Nici un detaliu caracteristic, nimic special, nici măcar un miros - mai curând îmi aduc aminte mirosul peştelui prăjit pe care îl servea mătuşa în fiecare seară, mai puţin sâmbăta.

Îl servea ea şi sâmbăta dar aia era ziua în care curajul pe care îl adunam în timpul săptămânii îmi permitea să sar peste cina în familie, să sar şi peste restul meselor din timpul zilei şi să plec de-acasă. Cât timp respectam regulile nu mă puteau prinde vreodată. Nu luam pe nimeni din casă, tot timpul plecam singur când toată lumea dormea, nu plecam niciodată la aceeaşi oră şi mergeam tot timpul în locuri diferite. Sigur, mătuşa mă bătea când mă întorceam şi îi punea pe fraţii mei să mă bată toată săptămâna până când le spuneam unde plec sau până când "îmi ieşea plecatul din mine" cum spunea mătuşa. Până la sfârşitul săptămânii aflau şi unde am fost şi îi lăsam şi cu impresia că nu voi mai încerca să plec încă o dată. Ambele se schimbau în ziua dintre sâmbătă şi duminică.

Pe Jezabelle am cunoscut-o într-una dintre escapadele mele nocturne. Îmi amintesc şi-acum cât de fascinantă mi s-a părut luna. Se vedea printre vârfurile de brad şi lumina tot câmpul din faţa casei. Umbra brazilor prelungea pădurea până aproape de fereastra mea, o pădure neagră fără adângime, fără grosime, fără profunzime dar cu atâta substanţă, o fantezie aşa cum ar fi trebuit să mi se pară şi ideea de a pleca în noaptea aceea. Fireşte, nu mi s-a părut. Încă de la începutul nopţii am ştiut că ceva va fi diferit pentru că încă de la început am încălcat prima regulă. Nimeni nu dormea, era încă lună afară, lună de atâtea zile şi nimeni nu mai putea dormi dar nici nu mai putea sta trează. Sistemul de rotaţie creat de mătuşă pentru a mă împiedica să mai evadez eşuase şi fraţii mei se certau care în ce tură să fie. Să ies din casă fără să mă vadă nimeni a fost simplu, să merg pe vârfurile brazilor întunecaţi până la potecă a fost şi mai simplu, să mă decid în ce direcţie s-o iau mi-a fost cel mai greu.

Jezabelle devenea pe zi ce trece sora pe care nu o aveam. Nici acum nu-mi amintesc nimic, ce a fost, ce nu a fost. Eu şi ea aveam acelaşi scop şi pentru prima dată acelaşi drum. De multe ori mă întrebam dacă să mergem ţinându-ne de mână dar până şi în gândul meu ideea părea absurdă. Eu şi Jezabelle, Jezabelle şi eu, doi care n-au contat nici măcar pentru ei, dar petele de pe perte au rămas şi-acum.

M-au prins, cum să nu mă prindă. S-au prins şi ei că nu mai sunt şi au fugit pe urmele mele. Când m-au recuperat era prea târziu. Cum mă fascinase luna, aşa mă fascinase şi gândul ăla. Se vedea în ochii mei dacă ar fi avut ochi s-o vadă. Aveam să-ncalc a doua regulă şi poate asta era ultima pe care o mai puteam încălca. Voiam să mă întorc şi însăşi gândul îmi arăta că eu greşesc. De plecat nu mai puteam pelca. Părinţii veneau în fiecare duminică şi aia era singura zi în care uşa se descuia. Dar azi mama stătea liniştită şi nu mă mai supraveghea. Nici nu i se părea ciudat că îmi tăiam unghiile de dimineaţă, unghie cu unghie. Acum era aproape cina. Probabil că era fericită că nu-mi mai rodeam unghiile, obicei pe care îl dobândisem din noaptea aceea, obicei care ducea tot timpul la a-mi scoate cu dinţii unghiile din carne. Asta-i supăra tot timpul. Tata era acum plecat să cumpere hârtie igienică pentru că eu consumasem toate rolele. Tapetasem toţi pereţii cu hârtie igienică lipită din loc în loc cu pete circulare roşii de la picăturile de sânge de pe vârfurile degetelor. Pentru că, da, tăiatul unghiilor era doar o diversiune, un sunet care să-i sugereze mamei orice mai puţin faptul ca îmi smulgeam unghiile cu dinţii.

Am profitat de agitaţie ca să alerg pe vârfurile brazilor întunecaţi, pentru că era lună şi m-aştepta călătoria vieţii mele.